Ajungi la 23 de ani si observi cum lucrurile se schimba in jurul tau. Cum oamenii se schimba fara sa iti dea de veste. Observi ca fostele tale colege de liceu nu mai au interese comune cu ale tale.
Unele se marita.
Altele fac copii...dar majoritatea au terminat o facultate si acum s-au angajat. Ele nu mai au atat de mult timp liber precum ai tu. Nu mai au vacante precum ai tu. La ele exista notiunea de concediu la ora actuala..concediu care nu se intinde pe o periada atat de lunga precum se intind vacantele tale insumate.
Priveam saptamanile trecute o emisiune la tv. Acolo am vazut o femeie. O femeie in toata firea. Avea un copil de 1 an si jumatate. Era responsabila. Avea un job. Tinea o casa. Facea curat, facea de mancare. Grijile ii erau asternute pe fata deja. Si ea avea, la fel ca si mine..23 de ani. Un fior m-a cuprins in acel moment. Fata asta are 23 de ani?! Ma scuzi, femeia asta are 23 de ani? Ea e femeie..eu sunt fata. Ea nu mai are timp sa fie copil pentru ca trebuie sa aiba grija de al ei.
Acesta este mersul normal al lucrurilor?
Evident.
Atat de devreme?
Depinde pe cine intrebi.
Daca ma intrebi pe mine...as spune ca ar trebui la varsta asta sa mai copilarim...insa constat ca terminand o facultate la varsta asta copilaria trebuie sa se termine. Vrei nu vrei trebuie sa iti asumi niste responsabilitati. Trebuie sa te maturizezi. Nu vrei? Nu prea conteaza! Esti mare. Trebuie sa mananci.
Om mare....
Cand eram mici ne doream cu totii sa ajungem oameni mari. Toate probam pantofii cu toc ai mamei si ne ridicam pe varfuri gandindu-ne cum o sa vedem lumea cand o sa fim "atat" de inalte. In inocenta noastra vroiam sa crestem. Vroiam sa nu mai fim considerati copii. Ne mai zicea din cand in cand cineva.."nu te machia acum! fii copil! o sa ai timp toata viata sa te machiezi!". Bagam in seama acele vorbe? Nici in ruptul capului. Noi stim mai bine. Noi vrem sa fim "doamne".
Am ajuns oameni mari. Am ajuns om mare. Imi place. Normal ca imi place. Sunt responsabila pentru deciziile mele. Nu imi este frica sa imi asum responsabilitatile. Totusi cateodata as vrea sa raman la varsta asta. Grijile intotdeauna sa ramana la intensitatea actuala...adica sa tinda spre 0.
Oameni mari? Mai bine oameni mari cu suflet de copil!
luni, 16 aprilie 2012
Am tot spus ca voi scrie despre anul IV. Am spus, am promis, mi-am promis..dar nu prea am reusit.
Pana acum am parcurs majoritatea stagiilor din acest an: respirator, digestiv, oncologie, ortopedie, chirurgie pediatrica si radiologie. Acum sunt in plin stagiu de chirurgie.
Stagiul de respirator l-am facut la Panduri. Un stagiu frumos, cat de cat lejer avand in vedere ca erau doar 3 cursuri pe saptamana. Am vazut destul de multe lucruri iar cei din catedra s-au ocupat de noi. Am ramas placut impresionata de aceste 2 luni. Nu ma asteptam sa imi placa atat de mult sa invat despre plamani. O specializare care nici macar nu era pe lista mea de optiuni pentru rezidentiat s-a transformat intr-una perfect viabila.
Am sperat ca si la celelalte stagii se vor ocupa oamenii la fel de mult de noi. Nu a fost chiar asa.
A urmat stagiul de Digestiv pe care l-am facut la Spitalul Militar. Am vazut si aici principalele patologii insa in majoritatea timpului am vazut endoscopii si colonoscopii. Aici s-a petrecut fenomenul invers fata de cel experimentat la repirator. Gastro era o specializare care ma incanta. Nu a mai fost..si asta nu din cauza asistentilor sau a catedrei in general ci din cauza mea. Am descoperit ca nu imi face o deosebita placere sa asist la o endoscopie...pacat! Mi-a placut mult sa studiez anatomia aparatului digestiv.
Ortopedia iarasi a fost frumoasa. Stagiul a durat 5 saptamani...insa nu am vazut pacienti in timpul stagiului. Cu ei am luat contact la camera de garda la SUUB, unde mi-a facut mare placere sa merg. :D Am constatat totusi ca ortopedia nu prea e o specializare pentru femei si ca ai nevoie de masa musculara pentru a putea-o practica :P
Oncologia si Chirurgia Pediatrica au fost stagii scurte, de 1 respectiv 2 saptamani. Nu prea ai cum sa te lamuresti daca vrei sa faci vreuna din ele pe viitor dat fiind timpul limitat acordat acestor materii.
Acum sunt in plin stagiu de Chirurgie pe care il fac la IOB aka Institutul Oncologic Bucuresti. Singurul lucru care nu imi place este ca trebuie sa ma trezesc in fiecare dimineata in jurul orei 7 ca sa ajung la spital sa semnez condica...In rest lucrurile sunt destul de frumoase, dar eu cred ca m-am lamurit deja: chirurgia nu este pentru mine. Imi place mult mai mult sa tratez o patologie neinvaziv decat sa o "rezolv" cu bisturiul in mana. Nu contest ca exista anumite patologii care nu au decat tratament chirurgical, dar daca ma gandesc ca acum cativa ani ulcerul gastric nu avea decat rezolvare chirurgicala iar astazi numai cazurile exceptionale si rezistente la tratamentul medicamentos ajung pe masa de operatie pot spera ca aceasta este directia pe care tinde sa o urmeze medicina astazi.
In concluzie anii mari sunt frumosi. Faptul ca nu mai exista sesiune este un plus imens. Faci stagiul si apoi dai examen. Asta mi-am dorit din totdeauna si niciodata nu am inteles de ce trebuie sa intercalam materiile, uneori sa ne facem in varza in cap..iar la sfarsitul anului sa fim nevoiti sa dam un examen la fiecare in parte. Mi se pare mult mai bine asa :D
Imi place foarte mult ceea ce fac. Pe an ce trece nu fac de cat sa imi intaresc ideea ca acum 3 ani si jumatate am facut alegerea corecta de a ma duce si a da admiterea la aceasta facultate!
Pana acum am parcurs majoritatea stagiilor din acest an: respirator, digestiv, oncologie, ortopedie, chirurgie pediatrica si radiologie. Acum sunt in plin stagiu de chirurgie.
Stagiul de respirator l-am facut la Panduri. Un stagiu frumos, cat de cat lejer avand in vedere ca erau doar 3 cursuri pe saptamana. Am vazut destul de multe lucruri iar cei din catedra s-au ocupat de noi. Am ramas placut impresionata de aceste 2 luni. Nu ma asteptam sa imi placa atat de mult sa invat despre plamani. O specializare care nici macar nu era pe lista mea de optiuni pentru rezidentiat s-a transformat intr-una perfect viabila.
Am sperat ca si la celelalte stagii se vor ocupa oamenii la fel de mult de noi. Nu a fost chiar asa.
A urmat stagiul de Digestiv pe care l-am facut la Spitalul Militar. Am vazut si aici principalele patologii insa in majoritatea timpului am vazut endoscopii si colonoscopii. Aici s-a petrecut fenomenul invers fata de cel experimentat la repirator. Gastro era o specializare care ma incanta. Nu a mai fost..si asta nu din cauza asistentilor sau a catedrei in general ci din cauza mea. Am descoperit ca nu imi face o deosebita placere sa asist la o endoscopie...pacat! Mi-a placut mult sa studiez anatomia aparatului digestiv.
Ortopedia iarasi a fost frumoasa. Stagiul a durat 5 saptamani...insa nu am vazut pacienti in timpul stagiului. Cu ei am luat contact la camera de garda la SUUB, unde mi-a facut mare placere sa merg. :D Am constatat totusi ca ortopedia nu prea e o specializare pentru femei si ca ai nevoie de masa musculara pentru a putea-o practica :P
Oncologia si Chirurgia Pediatrica au fost stagii scurte, de 1 respectiv 2 saptamani. Nu prea ai cum sa te lamuresti daca vrei sa faci vreuna din ele pe viitor dat fiind timpul limitat acordat acestor materii.
Acum sunt in plin stagiu de Chirurgie pe care il fac la IOB aka Institutul Oncologic Bucuresti. Singurul lucru care nu imi place este ca trebuie sa ma trezesc in fiecare dimineata in jurul orei 7 ca sa ajung la spital sa semnez condica...In rest lucrurile sunt destul de frumoase, dar eu cred ca m-am lamurit deja: chirurgia nu este pentru mine. Imi place mult mai mult sa tratez o patologie neinvaziv decat sa o "rezolv" cu bisturiul in mana. Nu contest ca exista anumite patologii care nu au decat tratament chirurgical, dar daca ma gandesc ca acum cativa ani ulcerul gastric nu avea decat rezolvare chirurgicala iar astazi numai cazurile exceptionale si rezistente la tratamentul medicamentos ajung pe masa de operatie pot spera ca aceasta este directia pe care tinde sa o urmeze medicina astazi.
In concluzie anii mari sunt frumosi. Faptul ca nu mai exista sesiune este un plus imens. Faci stagiul si apoi dai examen. Asta mi-am dorit din totdeauna si niciodata nu am inteles de ce trebuie sa intercalam materiile, uneori sa ne facem in varza in cap..iar la sfarsitul anului sa fim nevoiti sa dam un examen la fiecare in parte. Mi se pare mult mai bine asa :D
Imi place foarte mult ceea ce fac. Pe an ce trece nu fac de cat sa imi intaresc ideea ca acum 3 ani si jumatate am facut alegerea corecta de a ma duce si a da admiterea la aceasta facultate!
duminică, 15 aprilie 2012
-Hristos a Inviat!
-Adevarat a Inviat!
Asa incepe ziua de astazi. Asa va incepe si cea de maine...teoretic pana la inaltare, dar oamenii uita pe parcurs a o foloseasca...desi se autoproclama crestini desavarsiti si niste persoane care respecta intru totul tainele bisericesti.
Anyway. Nu o tema religioasa vroiam sa abordez, dar avand in vedere data.. subiectul pare justificat.
Onesti.
Acasa.
Miros de casa, de liniste.
Nu mai exista ceas desteptator.
Nu mai trebuie sa fii la ora 8 30 la Fundeni.
Tot ce trebuie sa ai grija sa faci e sa te odihnesti. Heavenly.
Simt cum fiecare articulatie scartaie de lene! De cand nu m-am mai simtit atat de bine .....In sfarsit pot sa stau intinsa in pat si sa zambesc.
Liniste. Copilarie. Adolescenta. Amintiri. Leneveala. Lipsa de griji. Joc si joaca. El.
-Adevarat a Inviat!
Asa incepe ziua de astazi. Asa va incepe si cea de maine...teoretic pana la inaltare, dar oamenii uita pe parcurs a o foloseasca...desi se autoproclama crestini desavarsiti si niste persoane care respecta intru totul tainele bisericesti.
Anyway. Nu o tema religioasa vroiam sa abordez, dar avand in vedere data.. subiectul pare justificat.
Onesti.
Acasa.
Miros de casa, de liniste.
Nu mai exista ceas desteptator.
Nu mai trebuie sa fii la ora 8 30 la Fundeni.
Tot ce trebuie sa ai grija sa faci e sa te odihnesti. Heavenly.
Simt cum fiecare articulatie scartaie de lene! De cand nu m-am mai simtit atat de bine .....In sfarsit pot sa stau intinsa in pat si sa zambesc.
Liniste. Copilarie. Adolescenta. Amintiri. Leneveala. Lipsa de griji. Joc si joaca. El.
luni, 21 noiembrie 2011
pielea de gaina
Pielea de găină, numită, în termeni medicali, cutis anserina, este este o reacţie întâlnită atât la animale, cât şi la oameni.
La oameni, poate fi produsă de emoţiile puternice, de anumite zgomote şi chiar de amintiri cu o mare încărcătură emoţională. Însă, în general, este o reacţie la frig sau teamă.
Pielea de găină, este, de fapt, un reflex ca şi tusea, strănutul, clipitul, etc. Specialiştii îi spun reflex pilomotor sau horipilaţie. El porneşte de la sistemul nervos simpatic, responsabil cu starea de alertă.
Prin intermediul terminaţiilor nervoase, comanda ajunge la mici muşchi localizaţi la baza firului de păr. Aceştia se contractă, formând acele bobiţe vizibile pe piele şi trag firul în sus.
Probabil ca ai observat pielea de găină care îţi apare pe antebraţe şi pe picioare. Dar ea poate să apară oriunde avem păr, inclusiv pe faţă sau pe scalp.
Acelaşi mecanism este întâlnit la pisicile care „se zbârlesc” în faţa duşmanului, la aricii care îşi ridică ţepii pentru apărare, dar şi la alte mamifere, inclusiv maimuţe. Firele de păr ridicate fac animalul să pară mai mare, deci mai fioros în faţa adversarului. Pe de altă parte, între aceste fire de păr rămâne prins aerul cald, care „izolează” corpul, protejându-l de frig.
Pentru că noi, oamenii, nu avem la fel de mult păr ca alte animale sau ca strămoşii noştrii, reflexul pilomotor nu ne mai foloseşte la nimic. Nu ne ajută nici să ne încălzim, nici să părem mai mari in faţa duşmanilor. Însă el se manifestă în continuare şi când ne e teamă şi când ne e frig.
La oameni, poate fi produsă de emoţiile puternice, de anumite zgomote şi chiar de amintiri cu o mare încărcătură emoţională. Însă, în general, este o reacţie la frig sau teamă.
Pielea de găină, este, de fapt, un reflex ca şi tusea, strănutul, clipitul, etc. Specialiştii îi spun reflex pilomotor sau horipilaţie. El porneşte de la sistemul nervos simpatic, responsabil cu starea de alertă.
Prin intermediul terminaţiilor nervoase, comanda ajunge la mici muşchi localizaţi la baza firului de păr. Aceştia se contractă, formând acele bobiţe vizibile pe piele şi trag firul în sus.
Probabil ca ai observat pielea de găină care îţi apare pe antebraţe şi pe picioare. Dar ea poate să apară oriunde avem păr, inclusiv pe faţă sau pe scalp.
Acelaşi mecanism este întâlnit la pisicile care „se zbârlesc” în faţa duşmanului, la aricii care îşi ridică ţepii pentru apărare, dar şi la alte mamifere, inclusiv maimuţe. Firele de păr ridicate fac animalul să pară mai mare, deci mai fioros în faţa adversarului. Pe de altă parte, între aceste fire de păr rămâne prins aerul cald, care „izolează” corpul, protejându-l de frig.
Pentru că noi, oamenii, nu avem la fel de mult păr ca alte animale sau ca strămoşii noştrii, reflexul pilomotor nu ne mai foloseşte la nimic. Nu ne ajută nici să ne încălzim, nici să părem mai mari in faţa duşmanilor. Însă el se manifestă în continuare şi când ne e teamă şi când ne e frig.
De aceea, specialiştii îl numesc reflex vestigial, adică este o „rămăşiţă” a unui reflex ce avea odată o funcţie importantă.
În ciuda numelui pe care l-a primit această reacţie, găinile nu pot avea „piele de găină” pentru că nu au păr. În schimb, pe pielea lor se observă acele „bobiţe” care rămân chiar şi când penele au fost smulse.
Dacă, în general, pielea de găină este un reflex perfect normal, uneori poate fi semnul unei afecţiuni a sistemului nervos sau a creierului. Dacă adesea te trezeşti cu piele de găină fără vreun motiv anume, poate că n-ar fi rău să consulţi un medic. De asemenea, reflexul pilomotor este frecvent întâlnit la dependenţii de droguri aflaţi în sevraj.
Sursa: De ce ţi se face „pielea de găină” : Sănătate : Unica
miercuri, 16 noiembrie 2011
imi e dor
Imi e dor sa trec mana prin parul tau.
Imi e dor sa vad cum ma privesti.
Imi e dor sa privesc in gol si sa imi imaginez cum ma imbratisezi.
Imi e dor de ochii tai calzi, de mana ta protectoare, de felul in care imi vorbeai si de felul in care ma strigai.
Imi e dor doar de acestea. Acestea raman, ca o floare presata intre paginile unui dictionar, pentru a fi privite cu caldura atunci cand povestea a luat de mult sfarsit.
Imi e dor sa vad cum ma privesti.
Imi e dor sa privesc in gol si sa imi imaginez cum ma imbratisezi.
Imi e dor de ochii tai calzi, de mana ta protectoare, de felul in care imi vorbeai si de felul in care ma strigai.
Imi e dor doar de acestea. Acestea raman, ca o floare presata intre paginile unui dictionar, pentru a fi privite cu caldura atunci cand povestea a luat de mult sfarsit.
luni, 10 octombrie 2011
Nevoia de a scrie
Nevoia de a scrie este o nevoie reala. La un moment dat ar trebui inclusa in categoria viciilor. Periodic iti vine o pofta nebuna sa iti asterni gandurile pe hartie, in cazul nostru pe o pagina fictiva, pentru ca cineva sa le poata vedea, sa le poata auzi, pentru ca cineva sa vada ceea ce gandestu tu, cum gandesti.
De mult, tare de mult, exista...o mica fata, ce scria...necontenit, ganduri, povesti, fictiune, realitate, negandindu-se la implicatiile textelor sale, la interpretarile ce apoi s-ar putea face pe marginea textelor. Ea doar scria! Era libera. Era sincera. Impartasea fara zgarcenie din experientele sale astfel incat si altii sa aiba acces la "viata". A cui?
Parul balai, ochii ingandurati, privea cerul albastru cutat de norii trecatori visand la un viitor ce parea sa fie intangibil si totusi atat de aproape.
Ea scria.
Scria tot ceea ce ii strafulgera mintea, tot ceea ce o amuza si tot ceea ce o durea. Selectivitate 0.
La un moment dat ea s-a indragostit. Sa recunoasca..nicidecum! De ce ? Nici ea nu stia exact. Era prea mica pentru a cunoaste iubirea. De firca nu a cunoscut-o la vremea aceea. Pacat. Baiatul o iubea. O iubea mult. Asa i-a fost dat. Poate ca era prea devreme pentru ea. Totul trebuia sa inceapa mai tarziu, mult mai tarziu. Pacat..sau oare nu? Cine ar sti?Cine ar putea sti ar trebui intrebat.
Ea atunci a asternut pe hartie tot ceea ce a simtit. Inca de pe atunci s-a gandit ca s-ar putea sa ii fie de folos pe mai tarziu insemnarile. Si asa a fost. Ce a constata ea? Ca maturitatea inloc sa fie castigata a fost pierduta cu vremea. Ca prima ei iubire a fost cea mai sincera. Pacat ca nu a inteles-o cum a trebuit atunci.
De mult, tare de mult, exista...o mica fata, ce scria...necontenit, ganduri, povesti, fictiune, realitate, negandindu-se la implicatiile textelor sale, la interpretarile ce apoi s-ar putea face pe marginea textelor. Ea doar scria! Era libera. Era sincera. Impartasea fara zgarcenie din experientele sale astfel incat si altii sa aiba acces la "viata". A cui?
Parul balai, ochii ingandurati, privea cerul albastru cutat de norii trecatori visand la un viitor ce parea sa fie intangibil si totusi atat de aproape.
Ea scria.
Scria tot ceea ce ii strafulgera mintea, tot ceea ce o amuza si tot ceea ce o durea. Selectivitate 0.
La un moment dat ea s-a indragostit. Sa recunoasca..nicidecum! De ce ? Nici ea nu stia exact. Era prea mica pentru a cunoaste iubirea. De firca nu a cunoscut-o la vremea aceea. Pacat. Baiatul o iubea. O iubea mult. Asa i-a fost dat. Poate ca era prea devreme pentru ea. Totul trebuia sa inceapa mai tarziu, mult mai tarziu. Pacat..sau oare nu? Cine ar sti?Cine ar putea sti ar trebui intrebat.
Ea atunci a asternut pe hartie tot ceea ce a simtit. Inca de pe atunci s-a gandit ca s-ar putea sa ii fie de folos pe mai tarziu insemnarile. Si asa a fost. Ce a constata ea? Ca maturitatea inloc sa fie castigata a fost pierduta cu vremea. Ca prima ei iubire a fost cea mai sincera. Pacat ca nu a inteles-o cum a trebuit atunci.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)