Nevoia de a scrie este o nevoie reala. La un moment dat ar trebui inclusa in categoria viciilor. Periodic iti vine o pofta nebuna sa iti asterni gandurile pe hartie, in cazul nostru pe o pagina fictiva, pentru ca cineva sa le poata vedea, sa le poata auzi, pentru ca cineva sa vada ceea ce gandestu tu, cum gandesti.
De mult, tare de mult, exista...o mica fata, ce scria...necontenit, ganduri, povesti, fictiune, realitate, negandindu-se la implicatiile textelor sale, la interpretarile ce apoi s-ar putea face pe marginea textelor. Ea doar scria! Era libera. Era sincera. Impartasea fara zgarcenie din experientele sale astfel incat si altii sa aiba acces la "viata". A cui?
Parul balai, ochii ingandurati, privea cerul albastru cutat de norii trecatori visand la un viitor ce parea sa fie intangibil si totusi atat de aproape.
Ea scria.
Scria tot ceea ce ii strafulgera mintea, tot ceea ce o amuza si tot ceea ce o durea. Selectivitate 0.
La un moment dat ea s-a indragostit. Sa recunoasca..nicidecum! De ce ? Nici ea nu stia exact. Era prea mica pentru a cunoaste iubirea. De firca nu a cunoscut-o la vremea aceea. Pacat. Baiatul o iubea. O iubea mult. Asa i-a fost dat. Poate ca era prea devreme pentru ea. Totul trebuia sa inceapa mai tarziu, mult mai tarziu. Pacat..sau oare nu? Cine ar sti?Cine ar putea sti ar trebui intrebat.
Ea atunci a asternut pe hartie tot ceea ce a simtit. Inca de pe atunci s-a gandit ca s-ar putea sa ii fie de folos pe mai tarziu insemnarile. Si asa a fost. Ce a constata ea? Ca maturitatea inloc sa fie castigata a fost pierduta cu vremea. Ca prima ei iubire a fost cea mai sincera. Pacat ca nu a inteles-o cum a trebuit atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu